Despre pastorit la romani s-au scris numeroase lucrari, incepand cu Dimitrie Cantemir, pana in zilele noastre. In volumul IV din Marea Enciclopedie Agricola, aparuta in 1942 la Editura P.A.S. Bucuresti, la termenul pastorire (pag. 494-503), dr. Ion I. Otel, autorul lucrarii “Cercetari asupra pastoritului in Vrancea”, facea o remarcabila prezentare a acestei indeletniciri specifice romanilor.


Desi au trecut sapte decenii de la aparitia acestor studii, consideram ca o datorie de onoare sa redifuzam in paginile revistei noastre problematica pastoritului in Carpatii Romaniei. Lucrarea se doreste a fi un indemn la respectarea traditiilor pastorale ce trebuie impletite cu noile cuceriri ale stiintei si tehnicii pentru a usura munca grea a crescatorilor de animale si a le crea conditii mai bune de vietuire in izolarea si climatul aspru al zonei montane.
Din aceste relatari, cei care administreaza spatiul rural montan si crescatorii de animale autentici de azi, pot trage numeroase invataminte pretioase, dupa care sa recucereasca patrimoniul pastoral aflat acum in diferite stadii de abandon, cu pierderi incalculabile pentru economia nationala.

Importanta pastoritului la romani

Mocanii crescatori de oi s-au ocupat cu pastoritul din cele mai vechi timpuri. Aceasta ocupatie, desi plina de truda si de risc, a insemnat intotdeauna un izvor nesecat de avutie si numai astfel se explica persistenta darza a mocanilor, care au infruntat toate neplacerile veacurilor trecute, fara ca puterea lor de munca sa fie macinata pana in epoca transformarilor radicale a vietii economice moderne.
Navalirile barbarilor nu au putut schimba situatia gasita de ei. Dealtfel, barbarii, pe care nici pe departe nu trebuie sa-i consideram salbatici, nu au distrus, in general institutiile superioare gasite de ei in tarile cotropite. Ei au adoptat acele institutiuni, in marginile nevoilor lor, modificandu-le cel mult in raport cu oranduirile cu care ei venisera de la Nord sau de la Est. Barbarii au tolerat si s-au servit ei insisi de institutiunile economice aflate in Dacia. Navalitorilor barbari nu le era straina nici agricultura sau cresterea vitelor.

Oamenii fugeau din drumul hoardelor numai in momentul cand ele isi faceau aparitia. Acelasi lucru se intampla si la navalirile de mai tarziu ale tatarilor, cand locuitorii bajeneau la munte sau prin paduri in timpul cand acestia bantuiau tara si reveneau dupa retragerea lor. Mocanii din Muntii Apuseni faceau sapaturi in pamant - ce se vad si azi - care le serveau ca stavilare, dand drumul apelor la apropierea barbarilor.
Cu toate navalirile de barbari, mocanii barsani si-au pastrat ocupatia lor: femeile si copiii in special ramaneau acasa, avand in seama lor muncile campului si treburile gospodariei, iar barbatii strabateau cu oile pana catre departatele tinuturi ale Dunarii de Jos.
Acest vesnic dute-vino al pastorului, aceasta continua stramutare a lor din munte-n balta si din balta-n munte prezinta pentru noi un fapt de cea mai mare importanta: el este unul dintre factorii de capetenie care a contribuit la mentinerea unitatii graiului si a obiceiurilor noastre seculare.
“Inaintea deputatilor care vorbesc in parlament”, zicea cu atata dreptate profesorul Simion Mehedinti - “inaintea ziaristilor care scriu la gazeta, a istoricilor care culeg farame de documente si a filologilor care scriu dictionare la Academie, unirea au facut-o, veac dupa veac, marii invatatori de la stana, care manau oile in strunga, strecurau laptele in zagarna, il fierbeau in caldare, il faceau cas, urda sau ce mai stiau ei sa faca. De la un capat pana la altul al muntilor, acesti minunati filologi au lucrat sute si sute de ani la inchegarea limbii si la infiriparea neamului romanesc intr-o singura unitate etnica”.

Intindere si conditii naturale

Dupa Ion Ionescu de la Brad in lucrarea “Agricultura in judetul Putna”, aparuta in 1869, Vrancea veche se intindea din apa Milcovului pana deasupra Odobestilor, urmand linia Magurei pana la Trotus, avand 18 comune si 56 catune. Reformele administrative au schimbat-o in asa fel, incat azi plasa Vrancea nu mai corespunde deloc tinutului propriu zis al Vrancei de odinioara. Prof. Simion Mehedinti imparte tara Vrancei in doua: spre apus muntii acoperiti cu paduri, lipsiti de asezari omenesti, iar spre rasarit se ridica Magura Odobestilor. La mijloc se afla o depresiune tipica. Muntii sunt formati in majoritate din gresie, din aceasta cauza apele sunt limpezi si bune de baut. Ulucul a fost plin cu lacuri sarate, dupa uscarea carora au ramas sare, gips si namol. De aceea, in depresiune, apele sunt tulburi si salcii.
Muntii care inconjoara Vrancea se desprind din masivul Lacautului si au trei ramificatii principale: Laposul si Culmea-Neagra, Muntii Giurgiului si Alunisului. Toti muntii sunt acoperiti cu paduri si pasuni bogate. Cel mai inalt este Giurgiul. Intre Pasul Buzaului si al Oituzului, cat tin muntii Vrancei, nu este nicio trecatoare. Comunicatia se face pe potecile plaiurilor Coza, Valea-Neagra si Laposul.
Apele izvorate din culmile Gorul, Arisoaia, Macradeul, Coza, Tisarul si Rachitasul se aduna intr-un singur rau, Putna si razbat apoi spre ses printr-o poarta atat de ingusta, incat atunci cand ploile umfla raul, cu greu poti intra in tinutul Vrancei.
Regiunea muntelui are o clima rece. Zapada acopera 6 luni pe an varfurile inalte. Ploile sunt mai fregvente in regiunea muntelui. Precipitatiile atmosferice sunt in medie peste 650 mm anual. Raportate la precipitatiile din restul Carpatilor, aci sunt mai putine ca orice alta parte. Variatiile de temperatura intre vara si iarna sunt mari, apropiindu-se mult de a podisurilor.

Satele sunt in depresiune. Un sat e alcatuit din locurile de vatra propriu zise si odaile unde sunt tarlele. Unele sate sunt adunate, altele cum e Nerejul, au casele mai risipite. In jurul satelor, mai ales pe Valea Putnei, sunt adevarate insule de pustiu, din cauza despaduririlor nesabuite. Vrancenii stapanesc muntii in devalmasie. Ei din vechime au avut independenta lor.
Ocupatia principala a locuitorilor este cresterea vitelor, exploatate pentru branzeturi si munca. Agricultura nu se face decat in jurul satelor si numai pentru nevoile stricte gospodaresti.
Ion Ionescu de la Brad, vorbind de ocupatia vrancenilor, in lucrarea din 1869, spune ca in Vrancea “pastoria trebuie sa covarseasca plugaria, caci pastoria este fundamentul agriculturii prospere si inavutitoare”.
De asemenea, acelasi autor remarca: “Padurile din Vrancea asteapta oamenii inteligenti, cari sa le exploateze nu numai in interesul prezentului, ci si in acela al viitorului, luand toate masurile cuvenite pentru a asigura facerea la loc a padurilor ce se taie, astfel ca sa lasam si noi urmasilor nostri avutie in padure”. Din nefericire cei cari au exploatat padurile din Vrancea, nu s-au ingrijit de replantare asa incat azi o buna parte din ele nu mai exista.

Din descrierea geografica si istorica a regiunii, se poate vedea lesne ca Vrancea este o regiune prin excelenta proprie pastoritului Intr-adevar, faptul ca Vrancea are munti cu pasuni bogate, pe care locuitorii ii stapanesc in devalmasie si pentru care nu platesc impozit, apoi faptul ca regiunea fiind izolata si fara cai de comunicatie - lucru care nu impiedica prea mult pastoritul, fiindca produsele oilor, branza si lana se conserva si se transporta usor - si faptul ca nu exista teren pentru agricultura, toate acestea ne fac sa credem ca vrancenii din cele mai vechi timpuri s-au ocupat cu pastoritul.

Efective si rase de animale

Lucrari amanuntite din care sa vedem numarul si felul (rasa) oilor in diferite timpuri sunt putine, asa ca foarte greu se va putea preciza evolutia cresterii oilor in Vrancea. Statisticile care s-au publicat sunt putine si incomplete.
Abia in 1869, Ion Ionescu de la Brad publica cel dintai o statistica cu numarul oilor din Vrancea. Dupa numaratoarea din 1868, vrancenii au suit in muntii lor 34.136 oi, cele mai multe oi fiind in comunele: Negrilesti: 3.594, Vida: 2.587, Barsesti: 2.729, Paulesti: 2.215 si Poiana: 2.049. Despre rasa oilor si ingrijirea lor nu ne da insa nicio lamurire. In 1896, C. I. Lupu, intr-o lucrare publicata in Arhiva, spunea ca Vrancea ar avea 80.000 oi si ca oile sunt rau ingrijite. Dupa statistica publicata de Ion Diaconu in 1927, in Vrancea au fost in total 58.984 oi si 68 de stani.
In ianuarie 1936, dupa registrele primariilor, completate prin informatii de la localnici, erau un numar de 53.992 oi si 97 stani. Aproape toate oile din Vrancea sunt de rasa turcana. Mai de mult in Vrancea erau oi vestite atat prin conformatie cat si prin productie. In timpul razboiului au disparut insa aproape toate, caci in aproprierea Vrancei a fost frontul Marasti-Marasesti. Dupa razboi s-au adus oi de pe la Trotus, Podul Turcului, Targu-Neamt si chiar din Basarabia, cari n-au mai fost selectionate, incat astazi vrancenii tin oi rau dezvoltate”.