O vizita intr-un combinat chimic poate parea un reportaj anost. Are o arhitectura complicata, compusa parca doar din tuburi si conducte, ici colo cate un cos pe care iese un abur alb, nu fum. Si toata aceasta farmacie lucreaza cu unitati mari, vagoane si tone. In plus, reportajele maretei industrii comuniste au defectat apetitul pentru povesti despre industrializare.
Dar, saptamana trecuta grupul BASF a deschis presei portile celui mai mare complex chimic din lume, in Germania, langa un orasel numit Ludwigshafen. O vizita aici e poate mai improbabila ca o vizita la Kremlin. Casa Alba se viziteaza. Iar filtrele de securitate seamana cu cele de pe aeroporturi. Nimic nu intra, nimic nu iese, fara voia si stiinta serviciilor de paza. Si e normal sa fie asa.
Situat pe malul Rinului, pentru ca are nevoie de o cantitate impresionanta de apa in productie, combinatul se intinde pe 10 km patrati. Sau 1.000 de hectare.
Este un "oras intr-un oras", cum l-au descris reprezentatii BASF. Complexul este alcatuit din peste 160 de alte fabrici chimice mai mici, imprastiate in peste 2.000 de cladiri, cateva sute de laboratoare, centre tehnice, birouri etc, toate legate intre ele prin 2.800 km de conducte, 200 km de cale ferata si 106 km de strazi. Zilnic, aici vin la munca in jur de 39.000 de angajati. Nu doar din Ludwigshafen, ci din toate oraselele dimprejur, unii de la peste 50 km departare. In Germania e un fapt normal sa locuiesti la distanta asta de locul de munca.
Pentru a numi acest combinat, BASF a introdus in descriere notiunea de "verbund". Un sistem integrat in traducere. Verbund defineste modul in care produsele finale obtinute in diferite sectii, devin materie prima pentru obtinerea unor produse si mai sofisticate. Si fiecare fabrica este o za dintr-un lung lant de productie. La Ludwigshafen se produc mase plastice, aditivi, substante pentru detergenti, fibre, coloranti textili si materiale pentru baterii. De fapt, agricultura este intre 5 si 10% din activitate.
Vizita complexului chimic s-a facut in cea mai mare parte cu un autobuz. De-a lungul vizitei, fotografiatul este strict interzis. Discreti si amabili, oamenii de paza care ne-au insotit au stopat la timp orice incercare de incalcare a regulii.
Deja sablon, primul lucru remarcat a fost curatenia si ordinea riguroasa. Muncitorul german nu arunca pet-uri de bere pe langa cosul de gunoi caci, in patria berii, n-are voie sa o consume la serviciu, nici nu stinge cu piciorul chistocul pe trotuar sau sa-l arunce nepasator in iarba. Se fumeaza doar in locuri special amenajate si, daca incalci regula, cel mai adesea iti cauti de munca.
Aerul se simtea curat, nu avea un miros de uzina chimica.Toti cei 106 kilometri de strazi sunt enervant de salubri, asa proaspat spalati si inramati de inguste spatii vezi.
Ca in uzinele de la noi, si aici muncitorii vin pe biciclete la lucru. Si inginerii, si directorii. Au o alta mentalitate, a agonisirii, dar si a protectiei mediului.
Aceasta tema, a protectiei mediului, ti se aduce aminte la fiecare pas. Iar complexul BASF este un performer in conversia energiei si refolosirea ei, spun gazdele noastre. Cea mai importanta metoda de reciclare, de care sunt foarte mandri, este ca folosesc caldura deseurilor in producerea de aburi. Iar aburul este la randul lui folosit de toate sectiile de productie intr-o paleta larga de procese chimice. Aceasta a redus emisiile de carbon ale fabricii cu 500.000 de tone metrice pe an, cam cat polueaza un oras cu 50.000 de locuitori.
Iar fabrica de tratare a apelor uzate de la combinat este una dintre cele mai mari si mai eficiente din Europa. Legenda spune ca acum ani de zile, dupa ce au dat-o in folosinta, pentru a convinge oamenii ca apa deversata inapoi in Rin este "in parametrii normali", directorii BASF din Ludwigshafen faceau picnicuri cu familia pe malul fluviului. Dar e foarte probabil o legenda.
Andrei OSTROVEANU
